În căutarea fotbalului pierdut. Premiant al Trofeelor Alexandrion în 2018, Rădoi nu ne-a adus rezultate, dar ne-a dat de gândit

(de Radu Naum)

Zâmbetul, mereu zâmbetul. Chiar şi atunci când spune cele mai neplăcute lucruri, Rădoi îşi păstrează un soi de surâs cînd mai proaspăt, când mai obosit, de multe ori viu, adesea ironic. Fostul selecţioner păşea nu demult pe scena Galei Trofeelor Alexandrion, organizate de Fundația Alexandrion, ca pe o planetă străină. Acela e locul sporturilor care aduc medalii, cupe, imnuri. Acolo se întâlnesc campionii cu gâtul îndoit de aur, cei care nu visează la a concura în marile competiţii olimpice, mondiale şi europene, nu. Se duceau acolo ca să calce în picioare perceptul lui De Coubertin. Pentru ele şi ei important nu era deloc să participe, ci să câştige. Când nu o făceau, era un eşec. Fotbalul nostru, dimpotrivă, se dădea de ceasul morţii să mai prindă câte un loc de colţ la mesele de gală. Un fotbalist de la vreo echipă străină putea încă să mai spere la a fi onorat în acest loc rezervat. Dar un antrenor român, care mai şi conducea o echipă româneacă era peste poate! Dar uite că s-a putut. Rădoi a calificat naţionala de tineret la Euro şi de acolo în semifinale, ratând finala doar în faţa Germaniei. Dintr-o dată, cerurile şi superlativele s-au deschis în faţa unui fotbal curajos, viu şi performant. Avem viitor!, am strigat mai toţi. Trei ani mai târziu, viitorul se conjugă la trecut. Rădoi, promovat la echipa mare, a ratat două calificări, una din scurt, cealaltă după un lung drum al disperării şi apoi al unei reveniri fără finalitate. Unul dintre cei mai tineri selecţioneri din preliminariile mondiale a avut un parcurs plin de turbulenţe, de la o victorie neanunţată în Austria la ratarea completă a meciului decisiv pentru Euro din Islanda, de la finalul fericit cu Macedonia de Nord la cel dezastruos din Armenia. Am pierdut ruşinos un amical acasă cu Georgia dar era cât pe-aci să terminăm la egalitate în Germania, am învins Islanda lângă gheizere şi am stat la mâna noastră până spre final. Când am capotat glorios. 0-0 acasă cu aceiaşi nordici, un nimic la nimic care ar fi împins la depresie până şi un grup de foci rătăcite. Rădoi, omul care miza totul pe atac, în răspărul tradiţiei băştinaşe a „fundului în poartă”, nu a izbutit să dea scânteie echipei atunci când era mai multă nevoie. Bizar final. Cu ce rămânem în urma zâmbetului asupra căruia atârnau din ce în ce mai greu cearcănele? Cu ceea ce am auzit la ultima conferinţă de presă. În esenţă, mesajul pentru cei care îl vor urma a fost: nu omorâţi fotbalul! Nu-i faceţi pe fotbalişti, pe cei mai tineri, să joace iar chircit, parcimonios, meschin doar pentru un ipotetic rezultat! E strigătul unui învins, al unui om care s-a luptat pentru ceea ce majoritatea crede că e o utopie, fotbalul frumos, ofensiv, considerat pierdut fără urmă dată fiind organizarea defectuoasă a acestui sport la noi. Donquijotismul lui Rădoi a fost considerat nebunie curată, dacă nu chiar prostie. Pentru cei mai blânzi e naivitate de neiertat, dată fiind calitatea jucătorilor noştri. În locul lui e cerut Piţurcă, promotorul unui tactici cinice, de „pe aici nu se trece”. Rădoi a greşit în multe, inclusiv când şi-a anunţat plecarea deşi mai erau două meciuri decisive de jucat. Unii mor de ciudă spunând că şi-a făcut ucenicia în antrenorat pe pielea naţionalei, adică a noastră. E posibil. Chiar probabil. De fapt, Rădoi nu a făcut altceva decât să capteze plângerile noastre şi să le dea corp. „Vrem fotbal!”, urlam pe vremea lui Piţurcă şi Iordănesc. Rădoi ni l-a băgat sub ochi spunând, ca un mic Churchill, că va fi nevoie de sânge, trudă, lacrimi şi sudoare ca să ajungem la el. Şi ca el, Rădoi, să mai ajungă la încă un trofeu Alexandrion. A eşuat. Există voci care îl vor în continuare acolo, alţii îl doresc  pe drumul lui. Dar să nu pariaţi că nu-l vom revedea într-o seară de iarnă aplaudat de un parter întreg de mari sportivi. Rădoi a plecat, dar are o nebunie care nu se dă dusă.