La lupta finală!

(de Radu Naum)

Nimic nu ne mai surprinde. Acum. Atunci, cu doi ani în urmă, rămăseserăm toţi cu gura căscată, până când ne-am acoperit-o cu o mască. Viaţa s-a retras de pe străzi, din birouri, mall-uri, din săli şi stadioane. Ne-am încuiat în case, era un soi de bombardament invizibil, pandemia e ca o bombă cu neutroni şi celor mai mulţi le-a dăunat la neuroni, informează Revista Sport Magazin. Unii n-au mai apucat să se adapteze, soldaţii căzuţi, nevăzuţi, necunoscuţi decât de ai lor, ai unui război hibrid în care graniţele erau pretutindeni iar un râs neprotejat putea avea consecinţe mult mai grave decât un sex neprotejat, marea angoasă a sfârşitului de secol.

Fiecare a încercat să se adapteze cum a putut. Să-şi ducă viaţa carantinată după cum s-a priceput. Pentru sportivii de mare nivel, angoasa era triplă. Nu ştiau dacă va mai fi sport, cum va fi şi cum vor fi ei. Fotbaliştii au început să jongleze cu suluri de hârtie, baschetbaliştii să arunce ghemotoace la coşurile de gunoi, înotătorii să dea din braţe pe uscat, trăgând de nişte elastice. Boxerii au boxat cu umbra. Cu toţii, cumva, am făcut asta.

În acest timp o fată trântea un manechin într-o curte din spatele unei case. Manechinul, de treabă, a suportat îndelung chinul. N-aş paria că după atâta izolare fata nu a început să vorbească cu el, şi chiar să primească răspunsuri. Căci trăia, ca noi toţi, într-un film SF. Buf, bang, zdrang! Şi-ncă una, şi-ncă una! La infinit. Alina Vuc, dublă vicecampionă mondială de lupte a categoriei 50 de kilograme, a torturat săptămâni la rând un partener sintetic sub cerul liber pe care îl tot întreba: până când?

Când am întâlnit-o, înainte de toată această nebunie, la Gala Trofeelor Alexandrion (care se reia, aud, în formatul normal pe 31 martie), am avut senzaţia să stau în faţa unui om aparte. Faptul că e femeie într-un sport de contact, că are un gabarit limitat, că meseria ei este să pună la pământ alte femei duce către o modelare a sinelui departe de ceea ce întâlnim în mod obişnuit. Vorbea cu hotărâre, cu aceea convingere grea, care îţi poate tăia suflarea, că va răzbi într-un sport în care şansele sunt puţine – ca să pricepem, nu e ca la fotbal, ai pierdut azi, nu-i nimic, ai alt meci repede, te revanşezi. Nu, acolo dacă ai pierdut eşti pa şi pusi, drum bun către casă! Cu fiecare luptă o iei de la zero, cu fiecare turneu. Şi nu sunt multe, ca la tenis, de exemplu. Trebuie să ai un psihic de beton pentru a suporta ideea că doar câteva competiţii importante îţi vor decide cariera. Până acum Alina n-a turtit saltele degeaba.  E drept, a ratat complet concursul olimpic de la Tokio. Şi Jocurile sunt, normal, o dată la 4 ani. Noroc că acum sunt doar la trei, „cadou” al pandemiei. Sisif, varianta cu cosiţe, o ia de la capăt.

Dacă aveţi curiozitatea să priviţi câteva confruntări ale Alinei sau măcar poze cu adversarele ei pricepeţi repede în ce univers trăieşte. Poţi ghici experienţele de viaţă ale celor cu care se ia de gât. Nu doar băieţii au parte de destine cu noduri. Să spui că e greu ar fi o expresie care nu spune nimic. Cantonamente lungi, cu vizite ale ursului, accidentări, ligamente încrucişate rupte şi apoi în arenă cu fetele rele ale lumii. Dar nici Alina nu vine din dulapul cu păpuşi. Semifinala mondială din 2019, cu kazaha Islamova, a fost de poveste. Condusă net la un pic mai mult de două minute de final, Alina a întors meciul şi a câştigat dramatic. Apoi, da, a pierdut finala în faţa stâncii de care se loveşte mereu, azera Maria Stadnik, o făptură de o forţă şi o agilitate uluitoare. „Visez ziua în care o voi învinge!”. Cu asta se hrăneşte. 2022 a început bine pentru ea, cu victoria în primul mare turneu, Yaşar Dogu în Turcia. Orice reînceput vine cu alaiul de întrebări şi angoase, dar ea le-a pus la podea. Parisul e la orizont, parcă se vede deja vârful Turnului Eiffel. Făcut din oţel de la Reşiţa, locul în care s-a călit Alina.