Gianina a vâslit pe uscat. Şi a câştigat pentru alţii. Dubla campioană mondială şi laureată a Trofeelor Alexandrion a alergat pentru viaţă

(de Radu Naum)

Când îţi pictezi în minte un campion vezi faze de luptă, momente dramatice, urlete de bucurie sau de frustrare, medalii, imnuri. Vezi un om deasupra celorlalţi, ţîşnind ca o rachetă. Nu vezi un om printre ceilalţi, necunoscut, imersat în mulţime, la fel cu acela dinainte şi cu acela din urmă şi chiar cu cel de pe urmă, cu ultimul, cu cel care termină cursa fără să îl aştepte la capătul ei nimic altceva decât cel mult o bătaie amicală pe umăr, un prosop şi aer din belşug, aerul pierdut pe drum. Cum poate să fie acesta un campion?! Poate, pentru că există diferite concursuri în viaţă. Cele care îţi intră în ochi şi cele pentru care trebuie să ai ochi. Şi poate un pic mai mult.

Gianina Beleagă e un om care a trecut prin multe, inclusiv drumuri spre podium. Pe cel al Galei Trofeelor Alexandrion am descoperit prospeţimea proprie celor care muncesc din greu cu bucurie fără să facă mare caz din caznele la care se supun. Un om solar, nostim, simplu cu simplitatea aceea pe care destui o rătăcesc fără să o fi avut vreodată cu adevărat. Gianina a trecut prin necazuri şi boli. La Tokyo a plecat cu speranţe şi s-a întors, alături de Ionela Cozmiuc, sora ei din barca de dublu vâsle categorie uşoară, cu locul 6. Nu tocmai paradisul pentru nişte duble campioanle ale lumii. Dar Gianina nu a intrat în depresie. „Ţinem capul sus, chiar dacă nu a fost medalie şi locul întâi. Ştim prin ce am trecut şi câte hopuri am avut de trecut pentru a ajunge aici. Uneori nu credeam că o să mai ajungem aici, dar am fost echipă şi rămânem echipă. Cursa a fost grea şi spectaculoasă, în proba noastră niciodată nu e cert cine vine pe locul întâi sau pe şase, pentru că suntem foarte apropiate ca valoare şi din cauza limitei de kilograme. Suntem mândre, mai avem de demonstrat, suntem pe la mijlocul drumului către visul nostru, dar cu un pas mai aproape pentru a-l îndeplini”. Pentru cei care strâmbă din nas la orice altceva decât o medalie e o necesară aterizare în lumea reală. Gianina ştie că vor mai fi competiţii. În ea şi colega ei se duc mii de curse până la cea care le-ar putea face să-şi ţină în palmă visul. Dar victoria nu e chiar totul. Există şi altfel de visuri. Gianina Beleagă a ales să alerge şi după visurile altora, să le împingă spre împlinire. A decis să alerge în cursa de 10 kilometri la Maratonul Bucureşti pentru a susţine HOSPICE Casa Speranţei. Mulţi oameni au participat pentru ca alţi oameni să-şi continue maratoanele solitare, pline de dureri. Să fie ajutaţi să lupte cu orice a aruncat în ei soarta. Gianina, a cărei mamă a fost îngrijită de această organizaţie, a înţeles că trebuie să fie acolo şi pentru alte mame. Nu ca o campioană, ci ca o fiică, o rudă, o prietenă a cuiva care e fiică, rudă, prietenă cu altcineva şi tot aşa până la cei care suferă. Nu a fost să fie anul ei, aşa că ajută pentru a fi al altora. În serile de iarnă şi poveşti de succes ale Galelor Trofeelor Alexandrion contează şi astfel de curse în care campionii câştigă pentru alţii.