8+1=10

(de Radu Naum)

Se întâmpla acum mult timp. Pare că în altă viaţă. În orice caz în altă viaţă a sportului românesc. O vară caldă, cum începeau să fie toate. Cu atât mai caldă cu cât se întâmpla la Atena. Într-un microbuz mai multe fete înghesuite dialogau mucalit, într-un limbaj aparte, informează Revista Sport Magazin. Îşi făceau planuri. Tocmai scăpaseră de orice obligaţie şi se pregăteau, ca nişte vaporeni sosiţi dintr-o cursă la celălalt capăt al Pământului, să coboare pe uscat şi să-şi înceapă altă existenţă, cu altă rutină, alte treziri şi alţi ochi alături. Vorbeau despre bărbaţii lor cu expresii crude dar care, ciudat, nu sunau mocirlos. Dincolo de coaja frustă a cuvintelor aflai nerăbdarea de a redeveni femei, soţii, mame. Lungul bulevard de la Vouliagmeni către Satul olimpic era pigmentat cu cimilituri fără perdea, dar mai ales se simţea un curent tare de adevăr în stare pură. Greu de descris. Greu de înţeles cum acele 9 fete reuşiseră să bată lumea lumea întreagă, dar simplu de recepţionat atmosfera care le înconjura. O recunoşteam pentru că mi-o imaginasem pe când eram mic citind până la descompunerea paginilor Legendele Olimpului. Cursa se terminase, studioul TVR pusese capăt lungului drum, primele molecule de vacanţe se uneau pentru a crea curând o insulă a odihnei războinicelor. Apus. Dar cortina nu cade niciodată. 8+1 nu este o barcă, este galion plin de aur al unui imperiu rătăcit. Dar asta aveam să aflu mai târziu.

E frumos să vezi şi să revezi o cursă câştigătoare şi trist să te uiţi la una ratată. Şi asta e tot ce poţi vedea cu adevărat. Acum, în această parte ternă a anului, se nasc, invizibile, toate urcările şi căderile, lacrimile bune şi cele rele, destinele, sutimile de secundă care fac sau desfac victoriile. Acum, în dimineţi reci şi zile scurte, se bate materia primă a poveştilor. Nu ştim cum vor fi ele, dacă ne vom simţi mândri sau indiferenţi de fetele şi băieţii nevăzuţi acum. Sigur e că ei s-au săturat să simtă tonele de muncă şi, deja, fierbinţeala verii indiene a deconturilor. Să nu uităm. Să ştim atunci când ne cuprinde amăreala după locul 8 de la Tokio, ultimul, ăla care face tot chinul facerii încă şi mai chinuitor. Canada, Noua Zeelandă, bla, bla, şi ultima pe listă, cu (ne)voia Dumneavoastră, România. Pfff… Rău. Dar mi-am adus aminte pilula contra depresiei descoperită la Gala Trofeelor Alexandrion când, anual, sportul tot se adună să vadă ce a cules. Când corăbiile ţi se îneacă, a se privi o cursă victorioasă a bărcii celei mai lungi, în metri şi timp de istorie.

Cea de la Sarasota, de exemplu. „Una dintre cele mai bune curse din istorie”, a rostit la final comentatrorul limbă engleză. A fost un thriller. Noua Zeelandă a fost la un cioc să întreacă ambarcaţiunea tricoloră, care condusese toată cursa. Şi deodată, bang!, fetele au luat un alt start. Finalul a fost dramatic. România a câştigat de puţin în faţa Canadei. Fetele*, dar mai ales feţele erau de contemplat la final. Probabil că aşa arată Paradisul torturaţilor. Când, jumătate de an mai tărziu, au urcat de nu se mai terminau pe podiumul Galei am avut din nou sentimentul acelui august 2004, senzaţia că mă uit la un film, că în spatele lor se derulează un milion de cadre. Am regăsit acelaşi accent, acelaşi adevăr simplu. Erau fireşti şi de neatins. 8+1 are un culoar aparte în tot ce încă numim sportul românasc. 8+1 fac cumva zece, nota maximă, pe care şi atunci când nu o iau, o au în minte.

Din acel 2017 lucrurile nu au stat prea bine. Dar nimic nu e definitiv. E ca o febră care se transmite, e ca o disperare de a nu renunţa, nu te lasă umbrele, e ca în Klondike, ca în goana după aur. Câtă apă, câtă apă pentru un grăunte!

* Ioana Vrînceanu, Iuliana Bejinariu, Mihaela Petrilă, Iuliana Popa, Madalina Bereş, Denisa Tâlvescu, Adelina Boguş, Laura Oprea, Daniela Druncea