Marina Abramovic, pionieră în arta performativă și experimentală, a efectuat în 1974 un experiment într-o galerie de artă din Belgrad. A pus pe o masă câteva cuie, o pană, o foarfecă, un borcan cu miere, o sticluţă cu parfum, o floare şi un revolver cu un singur glonţ. După care, persoanele din sală au fost invitate să utilizeze obiectele timp de câteva ore, că de, pe atunci nu era epidemie de COVID-19. Apoi a cerut să fie tratată precum un obiect, Marina stând nemişcată şi tăcută pe tot parcursul experimentului.
La început invitaţii au tratat-o pe artistă cu respect, parfumând-o, dându-i cu miere, să miroasă floarea sau gâdilând-o. Însă, în timp, lucrurile au luat-o razna. Participanții la experiment i-au tăiat cu foarfeca hainele Marinei, după care au înţepat-o cu cuiele, ba unul dintre invitaţi i-a gustat sângele. Iar punctul culminant a fost în momentul în care un participant a luat revolverul şi a vrut să tragă în Marina. Atunci artista s-a mişcat, iar toţi invitaţii au fugit din sală.
De când Simona Halep a intrat în topul WTA a fost supusă regulat unui experiment relativ similar. Însă fără voia ei. Și a fost nevoită să stea nemişcată, neavând posibilitatea Marinei Abramovic să se ridice de pe “masă” atunci când lucrurile o iau razna.
Ce se întâmplă de ani buni în cadrul acestui experiment cu Simona se știe. Unii dintre conaționali doar o “gâdilă cu pana”, alții îi „dau cu miere” sau „pulverizează parfum” în comentariile din social media. Însă, câțiva, că sunt moderatori TV, influenceri, persoane reale, fictive, troli sau hateri, folosesc și „forfeca”, „cuiele”, ba chiar şi „revolverul”. Sub pretextul că a pierdut nu ştiu ce finală, că a renunţat la meci, a obosit sau că are cărarea pe dreapta și nu pe stânga.
Suntem un popor care de-a lungul istoriei și-a sabotat propriile valori. Ba uneori le-a și hăcuit. Și nu trebuie să fii neapărat Halep, Ilie Năstase, Hagi, Brâncuși, Cioran sau Eliade. Poate să fie vorba de orice lider de organizație sau dintr-o companie. Se știe, cine accede în vîrf cu greu scapă să nu fie “executat” precum în Miorița.
Ba chiar și studiile despre cultura organizațiilor din România confirmă acest lucru și arată că suntem pe podium într-un top legat de obsesia competiției cu celălalt, al înclinației spre competiție toxică. Care generează într-un final lipsă de colaborare, derapaje etice și morale, sabotarea competitorilor, invidie și atitudine de genul – “să moară și capra vecinului”.
Iar deloc surprinzător, un alt studiu ne plasează între ultimele țări din lume în ceea ce privește încrederea în semeni.
Opera Marinei Abramović explorează arta corporală, de rezistență și feministă, relația dintre interpret și audiență, limitele corpului și posibilitățile minții. Ea a explorat de-a lungul carierei sale propriile limite fizice și mentale în reprezentații care au făcut înconjurul lumii. Preocupată de relațiile interumane și de modul în care influența unui om asupra altuia poate fi nocivă, ba chiar letală, Abramović a rezistat durerii, epuizării și pericolului, în detrimentul transformărilor emoționale și spirituale. Problema e cum să facem să ajungă mesajele ei și pe la majoritatea semenilor noștri.
